Daca exista ingeri … ei sunt copiii nostri, curati, frumosi, sinceri, nevinovati. Fiintele ce tin universul in picioare. Ce facem noi pentru ei?… Putine, mult prea putine, in comparatie cu ceea ce ne ofera ei: intreaga ratiune de a trai, momente in care sufletul nostru mic ajunge sa cunoasca fericirea totala, momente in care durerea sfasie atat de tare, devine atat de insuportabila incat toate celelalte probleme nici nu mai exista. El m-a invatat sa privesc in jurul meu si sa vad lucruri pe care inainte nu le vedeam, sa inteleg lucruri pe care nu le intelegeam. Astea sunt sentimentele pe care le traiesc in fiecare zi de cand Matei, baietelul nostru de 3 ani si 6 luni a fost diagnosticat in urma cu 1 an si jumatate cu tulburari din spectru autist. Inca incerc sa ma educ zi de zi si sa-mi spun ca normalitatea e relativa, ca singura normalitate e cea in care traiesc, cea pe care mi-o construiesc singura, dar … desi a trecut 1 an si … imi curg lacrimi siroaie cand scriu povestea sufletului meu. Imi curg lacrimi pentru ingerasul meu, imi curg lacrimi pentru toti ingerasii si pentru toti parintii care se sprijina doar de sperante. Asta sa fie oare normalitatea?

Totul a inceput ca un cosmar. In prima zi, cand a venit pe lume, ni s-a spus ca are o malformatie la o ureche si ca, probabil, nu aude. In cateva secunde intreaga lume s-a naruit. Nu am stiut pana atunci ca exista durere atat de mare, dar viata mai avea multe pregatite pentru noi. Mai tarziu i s-a pus diagnosticul de hipoacuzie de transmisie unilaterala, adica nu aude in parametri normali cu una dintre urechi si are nevoie de o proteza extrem de scumpa pentru noi. Cosmarul a continuat: avea doi ani, dar nu comunica in nici un fel, nu-si exprima dorintele, nu se juca cu nici o jucarie, manifesta numeroase stereotipii (se invartea in cerc, topaia, inchidea si deschidea usile continuu, invartea roti), era foarte agitat, nu cunostea lucrurile din jurul sau si … nu-si cunostea numele, nu stia cine-i mama sau tata. Primul medic la care am fost ne-a spus pur si simplu sa mergem acasa si sa asteptam, pentru ca pana la varsta de patru ani nu poate fi pus diagnosticul de autism. Atat. Sa asteptam… ce? cum? Avea doi ani si nu stia ce inseamna ”da pup!” sau „da mana!”.

Am hotarat atunci ca trebuie sa cautam raspunsuri, ca trebuie sa facem ceva pentru copilul nostru, dar nu stiam ce. Am cautat ajutor si indrumare la institutiile care se ocupa cu aceste probleme,dar fara rezultat. Asta e normalitatea? Toti ne spuneau sa asteptam, ca nu se poate face nimic la o varsta atat de mica. Am inceput sa ne documentam singuri ,pe internet, am comandat carti, am citit despre autism si metodele de interventie.

Asa am aflat ca terapia cognitiv-comportamentala trebuie inceputa la o varsta cat mai frageda pentru ca rezultatele sa fie vizibile si am inceput sa facem terapie singuri, asa cum ne pricepeam. Cu timpul am gasit si un terapeut care lucreaza cu baietelul o ora jumatate, doua ore pe zi, cinci zile pe saptamana, desi copiii cu autism au nevoie de minim sase ore de terapie zilnica. Sedintele sunt costisitoare, numarul de ore este mare, iar statul nu deconteaza acest gen de interventie, deoarece in Romania nu exista o legislatie care sa sprijine copiii cu autism. Am realizat ca ne putem sprijini doar pe parinti cu aceeasi suferinta si astfel ne-am inscris in asociatia din care facem parte.

Copiii cu autism au o sansa la normalitate datorita terapiei si lucrul acesta l-am simtit pe pielea noastra.Nu fi indiferent!

Daca unul din zece oameni care citesc aceste randuri intelege ca autismul exista si ca poate contribui cu o piesa la realizarea acestui mare puzzle, inseamna ca avem o sansa!